Nu mai ştiu ce să scriu. În oraşul acesta nu se întâmplă niciodată nimic. Stau în faţa calculatorului şi mă uit pe geam. Nimic. Toate sunt la locul lor şi nimic nu pare a fi în neregulă. E o linişte care nu îmi place. Nimeni nu se bate pe stradă şi nici nu se ceartă. Lipseşte acel senzaţional după care tânjim cu toţii. Chiar în zilele trecute am învăţat la cursuri ce e ştirea. Şi ni s-a spus că o ştire trebuie să prezinte ceva nou, mai neobişnuit, ceva ce nu se întâmplă în fiecare zi. Cred că suntem consumatori de ştiri. Şi nu orice fel de ştiri. Avem nevoie de ceva care să ne scoată din rutina zilnică. Liniştea în care trăim nu ne place fiindcă nu e una sănătoasă. Nu e pace, e linişte. Între pace şi linişte e o diferenţă. E linişte pentru că ne lipseşte ceva. Şi cum să nu mai simţim acea linşte apăsătoare decât făcând puţină gălăgie în interiorul nostru. Poate că această sete a noastră după senzaţional, vine ca urmare a unui gol lăuntric. Simţim nevoia să umplem acel gol cu orice, atât timp cât ne satisface. Suntem ca un joc de puzzle căruia îi lipseşte ceva. Dar piesa pe care n-o avem, o înlocuim cu una nepotrivită. Şi rezultatul e ZERO. Care e “piesa” care lipseşte din noi? Să fie oare vorba de Dumnezeu? Imposibil…noi suntem creştini. Nu poate fi vorba de El. Noi cântăm în biserică, predicăm, strângem colecta, facem de toate şi totul e ok. E bine. Avem o viaţă liniştită. Aici e problema. Liniştea asta de care v-am mai spus. Atâta timp cât Dumnezeu şi ceea ce facem pentru El nu ni se pare senzaţional, vom căuta mereu şi mereu altceva, o altă piesă de puzzle.