Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Carte de poezii - Tezaur ceresc, Alexandrina Tulics, Editura Stef, Iași, 2019
Adăugată de Softy in 07/10/2019, citită de 211 ori
Autor: Alexandrina Tulics, Categorie: Recenzii cărți
Carte de poezii - Tezaur ceresc, Alexandrina Tulics, Editura Stef, Iași, 2019

    Dincolo de orice moștenire pământească, omul este beneficiarul unui tezaur ceresc, dăruit și pus la dispoziție de însuși Creatorul a toate, încă de la începutul vieții fiecăruia. De modul cum vom gestiona această avuție cerească, dată nouă de Creator, vom fi întrebați la Marea Judecată. Am gospodărit bine talanții încredințați ori i-am risipit? Sau i-am îngropat în pământ, după pilda talanților din Sfânta Evanghelie?

    La aceste întrebări, Alexandrina Tulics încearcă să dea răspunsuri în cartea de față, care se dorește a fi un bun îndrumător pentru viața creștină practicantă din zilele noastre.

    Încă din prima poezie autoarea mărturisește cu sinceritate:

Am fost risipitor ca nimeni altul! / Cu mână largă am împrăștiat / Averea, ce mi-a dat-o Tatăl, / Făcându-L să

m-aștepte mult din viață: / De dimineață, / Până-n zorii zilei

ce-au urmat. / Aveam în mine pofta risipirii, / La cer priveam doar după vreme, / Neținând cont de-a Lui iubire, / De supărarea-I, nicicând în a mă teme. / Am pribegit orfan din voie, / Împrăștiind din sfânta Sa valoare, / Fără să mă gândesc că în hotar ceresc, / Părintele m- așteaptă și Îl doare. / Trudit de-atâta pribegie, / Legat cu lanțurile lumii, / Am suspinat de multe ori, / Cu lacrimile humei.../ Dar într-o vară / Roșie în vișini și cireși, / Mi-am ridicat suflarea, ochii plânși, / Dincol' de soare și

mi-am zis / În suferința atâta de supărătoare:/ -Și eu sunt fiica Celui ce mă are! / Și m-am pornit spre Casă înapoi, / S-ajung la Poarta Cerului, / De unde soarele răsare. / Greu, obosită, / Plină-n răni de lumea răsfățată, / M-am aruncat în brațele-I de Tată. / Atâtea lacrimi și păreri de rău, / Regrete sincere ca niciodată, / Mi-au dat puterea să mă simt din nou, / A Tatălui Ceresc, iubită fată! / De n-ar fi fost Mântuitorul meu, / Cu dragostea-I, iubirea, calea să-mi arate / Și azi aș fi pribeagă, slugă la cel rău, / În lumea de păcate. / De-aceea mă întorc cu mulțumiri, / Cu glas de: sare, miere, pâine, / Și-L rog prin lacrimi sfinte, rugăciuni, / Să îi aducă-n staulul cel veșnic, /

Pe-acei ce rătăcesc în pofticioasa lume. / Să fim cunună pentru Împărat, / Mireasmă-n ascultare și credincioșie, / Să ne ridice ca stol alb, / Mireasă pentru veșnicie!” (Mireasă pentru veșnicie).

    E o poezie-programatică ea conținând întregă viziunea poetei asupra lumii, asupra mântuirii și a fericirii veșnice.

    În calitate de călători și străini prin această vale de lacrimi, așa cum, îndeobște se obișnuiește să se spună despre viața pământească, autoarea a întâlnit diferiți oameni, diferite situații, încercări, necazuri și raze de bucurie, așa încât, a înțeles rostul adânc al categoriilor filozofice și teologice: Om, făptură creată, vietate, natură, sau noțiunile morale: rău-bine, adevăr-minciună, frumos-urât puse omului la dispoziție, Dumnezeu acordându-i omului liberul arbitru, pentru ca acesta să se oprească la ceea ce e cu adevărat important pentru propria sa mântuire.

    Pentru toate binefacerile acestea, autoarea adresează un Îndemn la rugăciunea continuă.

    De sărbătoarea Cinzecimii, o ghirlandă de lumini anunță venirea Duhului Sfânt:”Ghirlanda luminii îmi atinge suflarea: / E-azurul venirii Duhului Sfânt. / Mă copleșește iubirea-I, iertarea / Și îngenunchez, / Cu mâini-iasomie cântând. / Deschis este cerul ce cântă în mine: / Mii, zeci de mii îngeri se-aud... / E-atâta de bine Doamne cu Tine, / Mi-era dor, / În palmele-Ți sfinte, / Sufletul să mi-l ascund. / Focul e steagul ce-a adus pocăința, / Semnul divin ce unii îl poartă, / Veniți, vă-nchinați în Duhul cel sfânt / Mielului, / Ce iubirea-Și împarte”(Cincizecime).

    O evocare încărcată de nostalgie a mamei se află în poezia ”Mama”. Multe mame se regăsesc în acest portret:”A ruginit încuietoarea de la poartă, / De când n-a mai fost de nimeni apăsată; / Au înnegrit ulucile în gard, / De când iubiții n-au trecut al casei prag. / Nici cumpăna nu se apleacă cu putere, /De când nu a mai fost de nimeni mângâiată. / O umbră-mbătrânită stă în ușa prispei... / Nici lacrimi nu mai are / De când copiii își așteaptă. / Au înverzit atâtea buruieni / Peste jocurile, fericirea de-altă dată. / Un scâncet stins de câine flămânzit, / Se uită-n ochii cei bătrâni ai umbrei / Și așteaptă să fie mângâiat, hrănit ca altă dată”.

    Și cine a spus că poezia mistică e vetustă, desuetă, depășită și nu mai e citită sau cântată nici măcar de persoanele vârstnice care frecventează regulat biserica? Poezia spirituală, mistică, cea care-L laudă și preamărește pe Dumnezeu e mai actuală ca oricând, în acest timpuri de urgie, când oamenii și-au pierdut direcția, busola și au luat-o pe drumuri lăturalnice, abătându-se grav de la calea cea dreaptă. Cei care o concep și împărtășesc, sunt oameni care, în felul acesta îl slujesc pe Dumnezeu prin Duhul cel darnic în haruri, întorcându-i pe cei rătăciți la Dumnezeu.

    Iar cine nu iubește această poezie, măcar să n-o pângărească, să n-o batjocorească, pentru că este una din lucrările lui Dumnezeu în această lume îndepărtată de la adevăr și de la mântuire.

”Loviți în față în dreptate, / Urcând spre cer așa cum

ne-ai chemat, / Suntem dezonorați și blestemați / 'N vorbire; la moarte suntem dați./ 'Mpotriva Ta își varsă fierea / Când ne lovește cel ce-i rău, / Scrâșnind de ură, împotrivă-Ți / În viața noastră, Domnul meu. / Dar n-am atins în rugă Ghețimani, / Până la sânge, încă nu ne-am împotrivit, / Pe drumul spre Lumină și seninătate, / Pe care Doamne, ne-ai pornit. / Ne poticnim ades pe cale, / Ne-oprim... ne văitam că ne e greu, / Uitând ce greu Ți-a fost Isuse, / Când ai luptat până la sânge, / S-alungi din noi păcatul greu... / Îmbracă-ne-n putere sfântă, / Să Te-adorăm în osanalii, / Când ne văităm în neputință, / Spre Canaan...” (Spre Canaan).

Pentru Alexandrina Tulics întreaga natură e recunoscătoare Creatorului Suprem și, prin natura lor, fiecare element scrie (cu frunzele, cu ploaia, cu parfumul), imnuri de laudă Celui care le-a creat: ”Scriu norii mângâieri cu stropii de ploaie, / Pe fețe ce-așteaptă iubirea să vină; / Șterg lacrimi văzute-ceresc, / În inimi ce-atâta de greu se frământă, suspină? // Scriu raze lumină, dorul de verde, / De cântec de greieri, tăietorii cosași, / De răcnetul cerbilor în putere, / Când se îndreaptă spre râu pe-nserat? // Scriu razele lunii / Șoapte, în lacrimi rostite, / De cei în genunchi pentru fiii / Țării, atât de plânse și prigonite?! // Scriu turturele în cânt / De dragoste, flori și de poamă, / De Țara mea plânsă, cerșetoare acum, / Cândva, nobila și frumoasă doamnă?! // Scriu suflete cu lacrimi în rugi / De noi, de voi, și de pâine, / De hotarele Țării râvnite / De hulpavii cu priviri haine?! // Haideți să scriem cu toții o rugă, / Celui ce poate din cer să ne-audă, / Celui ce ține mâna-I hotar / Peste-acei ce-I înalţă un foc la altar!” (Haideți să scriem cu toții o rugă).

Despre singurătatea omului ai cărui fii sunt departe și el își petrece viața tot singuratic și întristat, este vorba în poezia ”Un călător cu spin în suflet”. De dorul copiilor, el dădea binețe oricărui om, fie și necunoscut, care se apropia de el:”Un călător cu spin în suflet, / Urca cu greaua lui povară, / Cu gândurile-mprăștiate, / Dorind să-și facă viața mai ușoară.../ Atât de cătrănit în suflet, / Și apăsat în mers hai-hui, / Dădea binețe în suspine, / La toți ce se mișcau în jurul lui. / Un fiu avea în depărtare, / Și-o fiică, nu așa departe, / Dar viața în singurătate grea / o petrecea.../ Cu gândul la copii și la dorita moarte”.

Atentă la stările omului, fie materiale, fie spirituale, autoarea dorește să aducă, pe orice cale o mângâiere măcar, o alinare, fie și prin aceste poezii, pe care ascultându-le, oamenii se pot simți solidari, protejați și apărați și în felul acesta, mai puțin nefericiți. Poezia are această putere taumaturgică.

Dar poeta prelucrează și versifică și anumite pericope biblice cum e cea cu Orbul din Ierihon din Marcu 10, 46-47.

La trecerea lui Isus din Nazareth, orbul din mulțime îi strigă să aibă milă de el și să-l facă să vadă: '-Să văd, să văd, aș vrea Isus! / Să am și eu vedere, / În ochi să am lumină, / Să am a Ta putere!...'/ În mila-I sfântă, Domnul l-a atins, / Pe loc, primind vedere. / În slăvi și laude Îl însoțea, / De-acum cel cu vederea, / Că și-n această stare grea, / Isus Christos Și-a arătat puterea!” (O, de-aș putea s-ajung la EL!)

    Urmarea se știe: orbul din naștere a fost vindecat, spre uimirea mulțimilor adunate acolo. Și pilda autoarei, către creștinii de azi:”Prieten drag, ce ești orbit, / De ale lumii vitrine colorate, / Ce te îndeamnă la păcat, / Viață rușinoasă pe îndestulate, / N-ai vrea să ceri lumină-n viața ta, / Să te atingă Dumnezeu, / Să vezi așa cum a văzut / Sărmanul, orbul Bartimeu?”

    Sintagme deosebite:”tril de curcubeu”;cu spatele la curcubeu”;”Duhul de Alb”;”S-au ruginit pașii anului”;

miroase a-ntinerire afar”.

    Schimbând tonul, vădit elegiac din majoritatea poeziilor, autoarea a inserat în volum și pasteluri despre anotimpuri, așa cumeste: ”Ce zic, ce spun?!”

    Tema fiului risipitor plecat de acasă unde avea tot ce-și putea dori, este prezentă în poezia:De-aceea azi am pus hotar...”:

Am sărăcit umblând în gol de Tine, / Cu spatele la curcubeu, / Cu mâna-ntinsă fără Pâine / Și fără sfatul Tău. / Am risipit tot ce-altă dată, / Ospăț întins 'naintea mea stătea, / Biserica, cu fața ei curată, / Și pâinea sfântă, Biblia. / Am flămânzit de pace și iertare, / Când altă dată eram atâta de sătul, / Când masa-ntinsă fără ridicare, / Mă sătura în staulul cel sfânt-n destul. / Pribeag mă simt și fără de putere, / Ai mei sunt toți sătui, îndestulați, / Aș vrea s-ajung din nou în Casa, / Unde iubiții Domnului, pe nume-și spun:/ Cuminți-nțelepți și frați. / De-aceea, azi, am pus hotar! / Risipei de avere ce-am primit, / Credință, părtășii și vinul înmulțit / Și mă întorc la masa sfântă-scăldătoare, / Unde promisiunea Domnului e veșnicia / Și credința ce nu moare”.

Nevoia de alb, de curat, de înălțare spirituală răsare în poezia ”Omăt plâns”: ”E-atâta ger în sufletul de om / Și sufletul i-ascuns de bucurie; / Mă-ndrept spre cer, acolo-i pacea, / Îngenunchez: Mărire Ție! / E-atâta foc în miez de iarnă / Și țurțuri grei ce sufletul rănesc, / Îngenunchez pe-omăt: / O, alba mea zăpadă / Ca tine vreau să fiu, / Albeața să mi-o țin, să biruiesc”.

    Și câteva imagini pitorești, rurale, în care se încadrează bine dorul de Savaot:”Zâmbește trist pe raze luna / Și stele se leagănă în aur, strălucitoare; / Un car cu boi își deapănă lumina / Și un toiag arată drumur'le spre soare. / 'Nnvechită-i haina cerului-n lumină, / Când luna, astrele își deapănă povestea, / Acelui ce în Golgota a plâns / Să ne aducă-a vieții veșnic-vestea! / Căutători de cer-și trimit căușul plin de lacrimi, / În strigăte de dor înăbușite / Imploră în suspini să fie auziți / Până în zori iubesc, trimit ofrande / Iar dimineața a venit, pe nesimțite. / Din ochi clipesc lumini la orizont / O nouă dimineață, ca o primăvară! / -Mi-e dor de Tine, sfinte Savaot / Să mă acoperi-n bucurii / Să ieși cu mine iară!”(Mijlocire).

    Și faptul că versifică, rezumând, întreaga istorie a mântuirii neamurilor, cu principalele momente: Nașterea, prigonirea și uciderea pruncilor nevinovați de către oamenii lui Irod, Fuga Familiei Sfinte în Egipt, reîntoarcerea la Nazaret, grija deosebită a tatălui purtător de grijă, Iosif și a Mamei sale feciorelnice, Maria, pierderea lui Isus tânăr în Templul din Ierusalim, ascultarea lui în casa părintească, apoi viața publică, minunile, cum ar fi înmulțirea pâinilor și a peștilor, alegerea celor 12 apostoli care L-au urmat apoi, vindecarea bolnavilor, mângâierea celor triști. Au urmat apoi, Cina cea de Taină, Patima, Moartea și Învierea lui Isus, Misterul credinței, mărturisit la fiecare Sfântă Liturghie...Dar și din ”Psalmi”, din ”Levitic” și alte cărți veterotestaentare. Momente cheie de care trebuie să țină seama orice creștin. Ele ajută la înțelegerea mai bine a esenței credinței de către copii și tineri, dar și de cei care nu au pătruns adâncul acestor minunate realități care s-au perpetuat în amintirea creștinilor, de două mii de ani, câștigând inimile oamenilor care vor să trăiască în conformitate cu Evanghelia și-L așteaptă să revină.

    E un bun prilej pentru autoare de a-și mărturisi dragostea pentru Isus, de a se prosterna la picioarele Lui, mărturisindu-și sincera ei iubire:”Cu inima ferită de privirea lumii / Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale, / Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte / Să îmi așezi pe veșnicii viața, / La sfintele-Ți picioare. / Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape, /

De-aceea îndrăznesc să spun: / Chiar dacă-n lume este

pe-nserat, / Mi-e dor de Tine, cer și soare / Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat / Când te loveau de stânci, nebunii /

Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat. / Afară-i iarnă, în inimi, suflet.../ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc! / Mă ține-aproape de cerul plin de poame, / Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc. / Mă ninge-n suflet cu petale albe, / Cuvinte scrise-n palma Ta, / Hrănește-mi inima cu Pâine, /

Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava. / Mă ține-n palmele-Ți zdrobite, / De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal, / Să nu cobor de-acolo niciodată / Să mă mânjesc cu-al lumii val. / Mă ninge-n suflet cu podoabe albe, / Cu părtășii în care-aștept

s-ajung, / Dar pân-atunci 'njugat de Tine, / Mă ține-n plugu-Ţi Doamne, / Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci...”

(Să nu-mi lovesc iubirea...)

    O foarte emoționantă poezie, și foarte semnificativă, este cea în care autoarea cere iertare României, pentru că, mulți s-au rătăcit de cărările ei și orbecăiesc prin alte colțuri ale lumii:”Cu inima ferită de privirea lumii / Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale, / Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte / Să îmi așezi pe veșnicii viața, / La sfintele-Ți picioare. / Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape, / De-aceea îndrăznesc să spun: / Chiar dacă-n lume este pe-nserat, / Mi-e dor de Tine, cer și soare / Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat / Când te loveau de stânci, nebunii / Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat. / Afară-i iarnă, în inimi, suflet.../ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc! / Mă ține-aproape de cerul plin de poame, / Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc. / Mă ninge-n suflet cu petale albe, / Cuvinte scrise-n palma Ta, / Hrănește-mi inima cu Pâine, / Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava. / Mă ține-n palmele-Ți zdrobite, / De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal, / Să nu cobor de-acolo niciodată / Să mă mânjesc cu-al lumii val. / Mă ninge-n suflet cu podoabe albe, / Cu părtășii în care-aștept

s-ajung, / Dar pân-atunci 'njugat de Tine, / Mă ține-n plugu-Ţi Doamne, / Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci...”

    Adeseori, autoarea face apel la Psaltire, dând exemple versete din ea și adaptându-le la condițiile creștinului contemporan.

    În poezia ”...Treizeci de arginți...” poeta evidențiază trădarea lui Iuda, dar adaugă la ea și trădarea tuturor creștinilor care, de două mii de ani îl disprețuiesc pe Cristos, neurmându-i învățătura, deși El o repetă neîncetat.

    Poeta se roagă lui Dumnezeu să-i trimită pacea sub chipul porumbiței albe care să-i ducă mesajul de iubire sus, la Dumnezeu: ”Adună-mi plânsul / în țara unde nu se plânge; / Transformă-mi, / toate-apusurile în dimineți; / Acolo unde, soarele răsare / când e dezlegat de Tine-n ceruri, / purtând armură-n aur / și arămii peceți. / Trimite-mi albe porumbițe... / Să-mi poarte înspre Tine plânsul... / Când, norii-n ceață-se-odihnesc / şi leneviți de-atâta odihnire, / 'mi-astupă ale rugilor poteci. / Trimite roua să-mi sărute, / arșița sufletului înnorat; / O ploaie caldă spre iertare, / să fiu în ea spălat./ Să nu apună soarele-n tristețe, / nici norii să nu se-odihnească; / Nici porumbițe-n albe zboruri, / să uite-a-mi duce ruga, / în patria cerească” (Trimite-mi albe porumbițe...)

    Autoarea numește patria ”Măicuță Rommânie!” și-i închină multe versuri, deplângând starea la care ea a ajuns: ”Măicuța mea cu fața-n soare, / Cu părul prins în lan de grâu, / Cu ochii.../ Ape-diamant, cu dealuri înverzite, / Și sufletul atâta de pustiu... / Mă arde suferința-ți mare, / Rușinea-n care 'unii' te-au adus, / Vânzându-te pe o nimică toată, / Da-n urma căreia, / Ei, 'domnii', s-au ajuns! / Mă doare plânsul mării-nvolburate / Și coama arsă-a munților Carpați! / -Măicuța mea! Mă doare pustiirea / Şi ura dintre noi, românii, / Ce-odată am trăit ca frați! / Mi-e jale rana ta atât de-nsângerată, / De fiii tăi din brațul scump goniți / Și floarea plânge-n hohote-mușcata, / De jalea-n care ai ajuns! / Se-opresc din zbor multe cocoare / Și-n țipăt-scâncet duc tristețea-ți 'n larg... / Aș vrea să te îmbrățișez pe scumpa-ți vatră, / Cum tu mă-mbrățișai / Și răsfățai cu grâul saț și doinele de drag...”

    Și o altă poezie, la fel de emoționantă, o zugrăvește pe mama, rămasă singură acasă, ridicând rugăciuni spre cer, pentru toți ai săi care au cam uitat-o: ”Zâmbește un colț de lună-n apusul de soare, / 'N amurgul ce se desparte în aur de deal, / O boare se simte cu rece suflare / Și fața-mi lucește-n al soarelui mărgean. / 'Mi-apare în față, bătrâna la poartă, / Cu ochii spre deal, murmurând, / Noi rugăciuni spre Acel ce-L așteaptă /

    Să-i primească-nchinarea despre copiii / Ce-i dorește mai buni. / Se-ndreaptă de spate, caută reazim, / Se-ntoarce spre poarta deschisă, / Își duce în murmur cântarea și ruga de seară, / Mergând tot mai greu spre scări s-ajungă la prispă. / Înainte să intre, se-ntoarce încă o dată, / Ridică spre ceruri sfânt-mâini curățite, / De Domnul iertării-și strecoară în casă cântarea și ruga / În seara ce a venit, pe nesimțite” (Ruga de seară).

    Nu vârsta o gârbovește pe măicuța, ci dorul după cei plecați și nemaiîntorși, nu anii îi slăbesc și încețoșează privirea, ci uitatul în zare după cei care nu mai vin: ”Măicuță... te sprijinești, / Că nu mai ai putere, / De ani și dorul celor ce-s plecați, / De îi aștepți în bât în plâns la poartă / Să-i vezi înapoiați.../ Ți-s lacrimile pe broboadă, / De-atât amar de vreme. / Ai vrea / Să îți vezi pruncii-n pragul porții, / Măicuță dulce! ... Să te cheme... / Și-așa te ții de rama porții, / De-i ger sau soare-afară, / Cu gândurile împărțite, / La pruncii tăi plecați din țară-afară. / Un miez de pâine le-ai mai da, / De s-ar întoarce-acasă, / Un blid de-orice fiertură, / Numai să-i vezi din nou în bătătură. / E pe-nserat; / Tu-n poartă plângi / Să-ți vezi copiii și nepoții. / Petreci / Mai mult afară decât stai în casă, / Ca o icoană-n fața porții...” (Icoana).

    Cântările ei sunt adieri de rozmarin, busuioc și flori de tei aromitoare, care vindecă și liniștesc, salcâmii cu pletele albite, cicori cu ochii albastru de cer, toate acestea aduc pace în suflete și Lumină.

    Cuvinte rare: golumbi (columbi), bât, întinăciune,

    Cu justificată durere dar și cu mânie sfântă, poeta deplânge starea națiunii române care a ajuns la discreția celor corupți ce au vândut-o și au batjocorit-o:”E splendidă, mănoasă și bogată! / Atât de mult urâtă de vecini, / Ce-au tăinuit / Cu hămesiții din relele popoare / Să-mi umple mândra țară de venin.../ Regret nespus / Că-i văd grea suferința, / Nu pot să o ajut chiar dac-aș vrea, / Mă doare cum e jefuită draga-mi țară / De-aceia ce-s 'prieteni buni' cu țara mea! / I-s munții rași de fala lor cea verde, / Scobiți de aur în lăcomia 'domnilor' veniți / În țara-n care, și să mori, este problemă / Dar să trăiești... e-un lucru nemaipomenit! / Jefuitorii nu sunt doar străinii / Ci, sunt și cei ce n-au iubit nicicând / Câmpia-ntinsă, plină-n roadă, bogăția, / Ei, ciulinii firii ce-i vezi pe drum mergând.../ Mi-e jale țara mea, mi-e rană veche, / Îl chem pe Dumnezeu să Se îndure / Să piară rău-n scumpa-mi țară / Să-i crească pâinea iar și verdea ei pădure... / Mă rog să le deschidă ochii oribilor ce-au jefuit-o, / Români, străini, oricine-or fi, / Să stea-n genunchi de faptele făcute... / Cât vor trăi!” (Mi-e jale țara mea).

    Poeta ne îndeamnă să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile, chiar și pentru ploaie care aduce belșugul de pâine, chiar și pentru lacrimi care spală și curăță și trupuri și suflete:

Se scutură ploaia de rodu-i ceresc; / Primesc fericite florile / și-n adieri, plecăciuni, mulțumesc. / 'Nverzesc veștede flori după ploaie.../ Doamne-Ți mulțumim de sărbătoare! / Își dau parfumul în dar-mulțumire, / cerului, florile cu iubire.../ -Omule! / Și pe tin' te-a plouat Dumnezeu! / Te-ai oprit vreodată să-I mulțumești / Creatorului tău?! / Ai îngenuncheat în ploaie de lacrimi, / când din secetă te-a plouat, / de chin a coborât să te scape?/ Ai mulțumit când ți-a înflorit grâul / şi apa în vas

ți-a înmulțit.../ Când îți secase al Duhului Sfânt râul? / Prosterne-te în căință, în stare umilă, / ca Domnul să-Și întindă iertare și milă!”(După ploaie).

Adieri din ”Cântarea cântărilor” se află în poezia: ”Iubire”, e vorba de căutarea iubirii perfecte dintre Dumnezeu și biserică:

Copleșește-mă Doamne, cu dragostea Ta, / Să curgă mir și miere din stâncă, / Inima, din vinul cel vechi, iubirea să-și dea / Când se prosterne, Îți cântă. / În parfum ceresc să-i fie mirosul, / Pentru-Mpăratul, Mirele meu, / Mai frumos decât chiparosul! / Tămâia s-alunge umbrele reci, / Cu fețe de seară. / Pune-mi în inimă albi porumbei / Spre Tine să zboare! / Dragostea-mi să se-aștearnă umilă,/ La picioare-Ți ca o alăută, / Un flaut de dor să-mi fie viața, / De lume... pierdută. / Îmbracă-mă Doamne-n adieri-primăvară / Și veșnic să-mi fii Tu: IUBIRE! / Inul l-aștept din curat-mâna Ta de Domn și de Mire!”

    Despre sfânta sărbătoare a Rusaliilor autoarea vorbește cu multă evlavie:”Flăcări zâmbesc din raza înfocată, /

'N petale ce ard, macii faţa-şi arată, / Roșeaţa fiindu-le asemănată cu... / Limbile Rusaliilor... de-altădată! / Lângă cicori cu ochii albastru de cer /Și margarete ce stau cu faţa spre soare smerite, / Roși-maci își joacă flăcările atât de fericite! .../ Aminitindu-ne... de Rusaliile - neprihănite. / În inimă e sărbătoare, căci focul sacru curățește / Tot ce-i murdar și păcătos, și inima o primenește. / O altă stare sfântă se simte în sărbătoarea asta mare, / Căci Duhul Sfânt ne-a curăţit pe toţi în ziua de Rusalii! / Porunca-i sfântă: Prin Duhul Sfânt să fiți înflăcărați! / Pe Dumnezeu să-L ascultați! / De El să fiți mereu legați prin Sângele lui Isus, / Focul sacru prin care-ați fost răscumpăraţi!”(Rusaliile, sfântă sărbătoare).

    În visteria inimii sale, poeta a adunat de-a lungul anilor, gânduri și sentimente frumoase, dar și multă tristețe la vederea unor semeni care trăiesc ca și când Dumnezeu nu ar exista. Lor și nu numai lor li se adresează în cuvinte simple, aproape părintești, îndemnându-i să ia aminte la semnele vremii. Fiecare e liber să aleagă calea pe care merg, dar, capătul drumului este aproape și nici timpul nu prea mai are răbdare. Să profităm de acest timp rămas și să facem cât mai mult bine, spre gloria și lauda lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Poeta vrea să redea prin aceste poeme, demnitatea unor cuvinte care par a-și fi pierdut sensul, să le așeze din nou pe locul în care au fost. Așa sunt cuvintele: rușine, demnitate, credință, caritate, înțelegere, toleranță, edificare, ș.a.

    În strădania ei pentru această re-punere a cuvintelor în demnitatea lor, poeta nu precupețește nici timp, nici energie, nici orice altceva, considerând că, în felul acesta Îl poate sluji pe Dumnezeu în cel mai bun chip posibil. Și nu în zadar, sperăm, că ele vor avea impact pozitiv asupra sufletelor celor care nu și-au găsit încă busola, ori au pierdut-o pe parcurs. Și pentru aceasta, demersul ei liric este salutar.

    Cu ochii mereu îndreptați către Cer, autoarea observă și ceea ce se află pe pământ, în relațiile dintre oameni, în răul care bântuie la orice pas, încercând să-l înțeleagă și să-l îndepărteze. Poezia ei este un scut, un zid de apărare, un turn în care se pot refugia cei care au nevoie de protecția și de mângâierea unei vorbe bune pentru a fi ridicați din nou la lumină.

    Să nu uităm că Dumnezeu ne iubește, oricât am fi de gârboviți din lipsă de iubire, oricât am fi îngenuncheați de slăbiciuni omenești, de ispite și de tristețe. Nu trebuie decât să ne întoarcem la El, să-L căutăm și să ne adăpostim sub pavăza Lui, unde răul nu ne poate birui, pentru că nu mai are putere asupra noastră.

” Căzut eram sub grea povară, / Învălmășit în ațele-i murdare; / Atât de gârbovit eram în lipsă de iubire / Și-ntunecat de lipsa razelor de soare. / Așa eram când Tu m-ai căutat / Să-Ţi fiu o aripă de flutur, / Cu ochii vii-ndreptați spre cer, / De Tine să mă bucur... / Așa eram: un rătăcit, / Fără de soare-n față, / Cu ochi orbiți de negură și-n zi / Fără de dimineață. / Orbecăiam ca cel de altă dat' / Cu mâinile-mi făceam cărarea / Până când de mine Te-ai apropiat, / În milă mi-ai atins vederea și umblarea / Și-n urma mea... închis -ai valea. / În lacrimi ochii mi-am spălat / De bucurie sfântă / Și-atunci am auzit, am învățat, / Că oamenii ca îngerii Îți cântă...” (Așa eram când Tu m-ai căutat... Marcu 10,6).

    Și cine îl găsește pe Dumnezeu în peregrinarea lui pământească, poate socoți că și-a cucerit viața viitoare.

    În încheiere, autoarea a adăugat câteva texte în proză, micro-eseuri sociale, pline de realism, protestatare, de bun simț, în care invită la meditație și trezvie, la veghere permanentă pentru că timpurile sunt aproape și Cristos este pe cale să vină.

    De modul cum ne va găsi depinde mântuirea noastră. Uleiul din candele nu trebuie să scadă, astfel încât, la a doua Lui venire, să ne găsească pregătiți, la fel ca fecioarele chibzuite, cu candelele aprinse.

    Între aceste texte amare, se distinge poemul-omagiu dedicat Mamei, prototipul femeii care dă viață și apoi se sacrifică pentru pruncii ei:

”... Mama este rugăciunea ce miroase a pâine, cântec

de leagăn, lacrimi ce-ți trimit sufletul înaintea lui Dumnezeu

până va închide ochii.

Mama... este străjerul din zi și noapte ce te ține la

poarta cerului să fie sigură că n-ai plecat de-acolo...

Este grădina de flori pe timp de iarnă ce-și aduce

parfumul în zilele înnorate, cu chiciuri neprietenoase...

Este sabia ce taie în jurul tău buruieni nevăzute să

dea posibilitatea soarelui să-și lase Lumina peste ființa ta.

Este cântecul ce învinge tristețea-ți... când zilele se

aleargă cu nopțile în calendarul tău...

 

Este ochiul deschis, înlăcrimat de dragoste pe care-l

vezi din orice loc unde te-ai afla pe glob...

 

Mama... miroase a Pâine ce nu se usucă, care

satură în orice fel de foame sau înfometări...

Este râul care udă ființa ta să nu simți arsița sufletească...

Fiți binecuvântate, mamele lui Dumnezeu!”(Mama).

Foarte interesante sunt și micro-eseurile: ”Pasărea”; ”Drumul curcubeului”, ”Vindecarea”; ”România, România, România!”; ”Iubire...”; ”Tinerețe fără bătrânețe...”; pline de sevă, de substanță, care ne pot îmbogăți simțirea și gîndirea spirituală în sens pozitiv.

Cartea iluminează precum o candelă, arătând o cale potrivită pentru fiecare.

 

CEZARINA ADAMESCU

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Scriitor și critic literar

36 Iulie 2019

 


Știre preluată de pe www.resursecrestine.ro
Copleșită de bunătatea lui Dumnezeu , mulțumitoare pentru Casa cărților mele, te binecuvintez în numele Domnului Resurse Crestine!
Vă invit respectuos spre lecturare. Tezaur Ceresc este al cincilea volum de poezie creștină care s-a născut aici, pe Resurse Creștine. Îmbogățesc astfel zestrea acestui site cu recunoșțintă și respect.
Adăugat în 07/10/2019 de sanda_tulics
Opțiuni